Pe calea desăvârşirii: Ce este liniştea sufletului şi cum o dobândeşti

Cu o bună reputație de cunoscător în ceea ce privește modul în care trebuie dusă o viață duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul este cunoscut sub acest numele datorită cărții „Scara dumnezeiescului urcuș”, pe care a scris-o la sfârșitul vieții sale.

Lucrarea este folosită pentru a descrie modul în care cineva poate urca spre Împărăția Cerurulor şi a fost folosită iniţial numai de monahi, în special în timpul Postului Mare.

Sunt recomandate şi pentru cei „din lume”, care sunt însă sfătuiţi să citească cu precauție și, eventual, sub sfătuirea unui părinte duhovnic.

După Sfânta Scriptură, „Scara dumnezeiescului urcuș” este una dintre lucrările cele mai importante și mai influente folosite în Biserică.

Există și o icoană a Scării Raiului. Ea prezintă mai mulți oameni care urcă pe o scară, iar la capătul de sus acesteia se găseşte Domnul Iisus Hristos, unde îi primeşte în Rai pe cei care urcă.

Apar, de asemenea, îngeri care îi ajută pe cei aflați pe scară, dar și diavoli care aruncă săgeți sau încearcă să îi tragă jos, în iad. În aproape toate reprezentările apare cel puțin o persoană care cade.

Lucrarea este împărțită în treizeci de capitole, fiecare ocupându-se de un păcat sau de o virtute anume.

Despre liniştea trupului și sufletului

„Noi ce ce sîntem ca nişte robi cumpăraţi supuşi ai neligiuitelor patimi cunoaştem prin aceasta destul de bine şi pe robii, şi chipurile, şi poruncile, şi vicelşugurile duhurilor ce stăpânesc peste ticălosul nostru suflet.

Dar sunt şi alţii, care au fost luminaţi despre uneltirile lor prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin izbăvirea de ele.

Unul îşi dă cu socoteala despre tihna sănătăţii din durerea bolii în care se află, altul înţelege tristeţea bolii din bucuria stării de sănătate în care se află.

Noi, ca nişte neputincioşi, ne-am temut să vorbim (…) despre limanul liniştii, ştiind că totdeauna se află un câine oarecare în trapeza bunei obşti şi încearcă să răpească din ea o bucată de pâine sau un suflet şi, purtându-l în gură, să fugă de acolo şi să-l mănânce în tihnă.

De aceea, ca să nu fim în Cuvântul nostru ca acest câine şi să nu dăm prilej să fie aşa celor ce caută prilej, am socotit că nu e îngăduit să vorbim acum despre pace ostaşilor Împăratului nostru, aflaţi cu totul sufletul în război.

Ci să spunem numai atât, că celor ce luptă cu tărie li s-au împletit cununile păcii şi ale liniştii.

Deci vom spune puţine cuvinte despre linişte, în chip de discernămând, ca să nu întristăm pe vreunii că am părăsit cuvântul la mijlocul lui, fără nici o ştiinţă de a încerca să spunem ceva despre ea.

Liniştea trupului este ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi simţurilor lui. Iar liniştea sufletului este conştiinţa gândurilor şi cugetarea nefurată.

Prietenul liniştii este gândul bărbătersc şi hotărât care stă neaţipit în poarta inimii şi omoară sau alungă gândurile care vin.

Cel ce se linişteşte întru simţirea inimii cunoaşte ceea ce s-a spus. Iar cel e este încă prunc nu cunoaşte aceasta.

Cel ce se bucură de linişte şi de cunoştinţă (…) nu are nevoie de cuvinte. Căci îşi luminează cuvintele din fapte.

Începutul liniştii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul. Iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la acestea.

Înaintând, cel ce se linişteşte nu înaintează cu cuvântul, ci este blând şi întreg, casă a iubirii el e anevoie de urnit la cuvând şi de nemişcat spre mânie.

Dar şi lucrul dimpotrivă e vădit. Cel ce se linişteşte se sârguieşte să închidă netrupescul în casa trupească, ceea ce un lucru preaminunat.

Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus spusă. Iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea.(…)

Cel ce suferă de o boală sufletească şi se apucă de linişte este asemenea celui ce sare din corabie în mare şi socoteşte că va ajunge pe o scândură, fără primejdie pe uscat.

Celor ce se luptă cu lutul le vine la timp potrivit ajutorul, dacă au şi un povăţuitor. Căci cel însingurat are nevoie de tărie îngerească. Dar cuvântul meu priveşte pe cei ce s-au liniştit cu adevărat cu trupul şi cu duhul. (…)

Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte.

Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape; cel de-al doilea, trândăvindu-se, se amestecă în mulţime.

Nu te teme de ciocăniturile care te distrag. Căci plânsul nu ştie de frică, nici nu se sperie. Cei a căror minte a învăţat să se roage cu adevărat vorbesc cu Domnul,

precum cei ce stau în faţă cu Cel ce stă de faţă, precum cei ce grăiesc la urechea Împăratului. Cei a căror gură se roagă se aseamănă cu cei care cad la picioarele Lui de faţă cu sfatul întreg.

Cei ce petrec în lume îl roagă pe împăratul din mijlocul poporului întreg. De ai învăţat acest meşteşug, nu-ţi va fi necunoscut ceea ce îşi spun.

Şezând pe o înălţime, ia seama la tine însuţi dacă te pricepi şi atunci vei vedea cum când, de când, câţi şi cari furi vin să intre şi să fure strugurii.

Obosind de pândă, ridică-te şi roagă-te. Şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte. (…).

Cel ce a ajuns la linişte a cunoscut adânc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor şi ale vânturilor şi n-a fost poate stropit de ele.

Ceea ce am spus e întărit de marele apostol Pavel. Căci dacă nu ar fost răpit în rai ca în linişte, n-ar fi putut auzi cuvinte negrăite. (II Cor, 12, 2).

Urechea liniştii primeşte de la Dumnezeu lucruri minunate. De aceea şi în cartea lui Iov, această prea înţeleaptă a spus: „Oare nu va primi urechea cuvinte minunate de la el?” (Iop 4, 12).

Se linişteşte cel ce fuge fără ură de toate, aşa cum altul aleargă cu nepăsare spre ele. Acela nu voieşte să sufere vreo întrerupere în dulceaţa primită de la Dumnezeu.

. Căci cere timp. <Şi le dă săracilor> (Mt 19, 21) ca să-ţi ajute prin rugăciune spre liniştire.

Şi ia-ţi crucea ta şi purtând-o prin ascultare şi răbdând cu tărire povara tăierii voii tale, vino şi-Mi urmează Mie spre dobândirea liniştii prea fericite şi te voi învăţa lucrarea şi vieţuirea nevăzută a puterilor înţelegătoare.

Aceştia nu se vor sătura în vecii vecilor să laude pe Făcătorul şi nici cel ce a intrat în cerul liniştii să laude pe Ziditorul. Nu se îngrijesc de cele materiale cei nemateriali; nici de hrană, cei nemateriali, dar întrupaţi.

Nu simt cei dintâi plăcerea mâncării; nici cei de al doilea nu au nevoie de făgăduinţa ei. Nu se îngrijesc acolo de bani şi de avere; nici aceştia de supărări din partea duhurilor.

Nu au cei de sus dorinţa după zidirea văzută; nici cei de jos care se liniştesc, pofta vederii sensibile. Nu vor înceta acei să sporească în iubire.

Nici aceştia să se întreacă în fiecare zi cu aceia. Nu le e necunoscută acelora bogăţia sporirii; nici acestora dragostea urcuşului.

Nu se vor opri aceia până ce nu se vor face îngeri. Fericit este cel ce nădăjduieşte. De trei ori fericit cel ce, voind, a ajuns înger”.

loading...
Cumpara cartea